E întuneric și simți cum ți se taie răsuflarea. Alergi, dar încă nu ai reușit să înțelegi spre ce anume. Știi doar că trebuie să te zbați în continuare. Lumina de la capătul tunelului. Motivul pentru care inima e încă acolo, dictându-ți acțiunile, atunci când poate rațiunea eșuează, conștientizând că evadarea este imposibilă și eșecul este aproape. Respiri din ce în ce mai greu, pereții se îngustează, iar lumina pare să se îndepărteze tot mai mult. Ai obosit. Nu știi dacă e prea târziu sau prea devreme. E doar timpul. Timpul să schimbi ceva.

Așa se naște o idee. Din dorința de a da naștere unei schimbări. Ideea se maturizează, așa cum o facem și noi, și capătă alte sensuri, mult mai intense și mai profunde decât ar putea spera și cei mai idealiști dintre noi.  

Ideea este însoțită de o energie atât de puternică, precum un fulger ce se întrevede printre norii negrii de furtună. Te lovește. Însă nu la fel de intensă precum aceea care se poate ascunde în sufletul și mintea unui tânăr dornic să țină în palme lumea. Desigur, cele mai bune idei se confruntă deseori cu cele mai mari obstacole, cele puse de noi înșine, pentru că din frica de a nu te face auzit în necunoscut, se pot naște fie proiecte mărețe, despre care ai crede că merită fiecare sacrificiu, fie întrebări menite doar să ne adâncească mai mult. Însăși neputința reprezintă o întrebare cu atât de multe răspunsuri, încât aflându-ne la momentul când le-am conștientizat pe toate, ne blocăm, dăm uitării tot ce ne-am propus și, astfel, riscăm să pierdem totul.

A îndrăzni să sperăm la mai mult sau, pe scurt, ambiția este ceea ce ne salvează. Ambiția cu care clădim vise mari și așteptări ce depășesc limite, cea care arde încă de tânără și care, tocmai în pragul adolescenței, se ridică precum o flacără. Flacăra pe care fiecare dintre noi o are și pe care suntem datori s-o readucem la viață atunci când mai rămân doar câteva scântei.

Voi, cei care citiți aceste rânduri, vedeți acum prin ochii lor cum această mișcare crește, alimentată fiind de aceeași dorință de a nu mai sta deoparte, de a face ceva pentru viitorul care s-a transformat în instinctul de a călca pe urmele altora, de implicare, aducând totodată schimbarea în studenția voastră. Scopul a fost unul simplu: reprezentarea tuturor studenților; interese și drepturi despre care mulți dintre ei au fost conștienți, dar nu au fost suficient de puternici să le revendice. Uneori nu este suficient doar să știi, ci să pui umărul și să simți sudoarea muncii tale, pentru că doar ceea ce întreprinzi te va pregăti pentru dificultățile ce par undeva departe, incapabile să te atingă.

Dar s-a simțit nevoia de mai mult. Idealurile în care ei credeau trebuiau să ajungă la urechile tuturor, mai ales dacă avea să fie o mișcare dincolo de porțile facultății, acel ceva în care să creadă toți, ei și toți cei care aveau să îi urmeze. Așadar, temelia acestei mișcări sindicale la care orice SiSC-ot participă prin munca și dăruirea sa și care a contribuit la longevitatea acesteia sunt însumate într-un statut, document ce stă la baza continuității SiSC-ului atât în inimile celor care au fost ieri, cei ce sunt astăzi și celor care îi vor urma mâine. Zece principii pe care le simți zi de zi, care îți oferă libertatea de a fi tu și fără de care această organizație nu ar putea fi dovada că eforturile oamenilor ce o compun nu sunt în van atâta vreme cât ei se coordonează și se consolidează precum o echipă:  

Acum, la final, aș vrea să știi că sunt o mulțime de motive pentru care ar trebui să fii mândru. Dar mai multe motive pentru care să continui să lupți. De ce? Răspunsul este simplu. Arhitectul vieții tale ești chiar tu. Implică-te și nu renunța să crezi în tine, în ceea ce iubești și în faptul că orice eșec aduce pe urma lui o reușită. Continuă să vezi prin ochii celor ce-au fost înaintea ta și să-ți dorești mai mult pentru tine, pentru cei din jurul tău și pentru cei care îți vor urma. Tu ești SiSC! 

Implică-te și nu renunța să crezi în tine.